...asteptand tramvaiul ca in fiecare dimineata gandul mi-a zburat departe...parca o multime de lucruri imi atacau mintea si fara sa imi dau seama ochii mei au inceput sa scaneze tot ceea ce era om in jurul meu...mintea a inceput sa analizeze fiecare detaliu cat de mic....sau chiar fara importanta...lucruri care parca nu se desfasurasera atat de clar in mintea mea vreodata.......ar fi fost probabil mai mult decat imposibil sa dau o definitie a tot ceea ce inseamna viata cand ochii mei priveau oameni care imi aduceau lacrimi in coltul ochilor...si cand spun viata inconstant si inevitabil ma simt obligata sa iau in calcul si ceea ce unii numesc a fi opusul acesteia chiar daca pentru mine este o continuare...o parte din ea...moartea....am realizat intr-un tarziu ce soarta dificila au unii...si ce mare e povara pe care trebuie sa duca in aceasta lume...in cele 30 de min pe care le petrec aproape zilnic mergand cu tramvaiul...am intalnit oameni fara maini...fara picioare...oameni care nu au o voce ...oameni epileptici...aurolaci care abea se tin pe picioare...persoane ce vorbesc singure...care se cearta cu propria lor persoana...nebuni...vagabonzi...copii nevinovati cu parinti betivi...drogati...oameni care sunt nevoiti sa cerseasca...care se confrunta cu incercari grele...cu un gol in stomac parca mai mare ca oricare alt sentiment ma gandeam cat de ciudata...frumoasa...scurta...trista...neinteleasa...e viata... cat de gresit perceputa e de unii ...cu toate astea ,am primit o lectie de viata...am invatat sa fiu multumita cu ceea ce am in jurul meu...sa apreciez mai mult lucrurile marunte care la prima vedere par a fi insemnificante...sa valorez lucrurile esentiale....ca am 2 ochii...ca pot zambi...ca am voce...sa imi pretuiesc parintii...sa constientizez de fapt cat de norocoasa pot fi in viata asta...sa infrunt cu mai mult curaj greutatile... sa folosesc mai des cuvantul "multumesc"....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu